Mărturisiri emoționante ale PS Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului!
„Preasfințitul Părinte Iustin – „Un deceniu de DOR după Părintele nostru Arhiepiscop Justinian: 30 octombrie 2016–30 octombrie 2026”
În zi de sfântă sărbătoare, duminică, Ziua Învierii, în data de 30 octombrie 2016, Părintele nostru, cu viață sfântă, Justinian, se muta la cer, spre a continua slujirea din veac în veci, în liturghia cerească, alături de marii ierarhi mărturisitori ai lui Hristos, din Neamul nostru, mijlocind pentru noi, fiii săi duhovnicești la tronul lui Dumnezeu.
După o scurtă suferință care a presupus internarea în spital și o intervenție chirurgicală pe cord deschis, la 95 de ani împliniți, se stingea din viață cel ce a ars și a luminat ca o lumină lină trimisă de Dumnezeu din cer pe pământ, să ardă și să lumineze. Cuvântul meu, pe care am simțit îndemn să-l scriu, este despre ultimele zile de viață ale celui ce mi-a fost ales Părinte duhovnicesc, povățuitor și luminător, Justinian.
Eram la București, la sesiunea de toamnă a Sinodului, care s-a încheiat în ziua de sâmbătă, 29 octombrie 2016, după care am pornit spre Baia Mare. Joi m-a sunat maica Emanuela, sora maicii starețe Filofteia de la Bârsana, care îl îngrijea, împreună cu altă ucenică de la mănăstire, Andreea. Mi-a zis îngrijorată că Părintele Arhiepiscop Justinian nu se simte bine deloc și că nu a acceptat să cheme medicul de la spital să-l vadă. Singur s-a pregătit, cum se cuvine, în ce privește igiena corporală, fără să fie nevoie de ajutor. Sâmbătă, când noi ne întorceam de la Sinod, putea să fie ora 10 dimineața, sună telefonul din nou, iar maica Emanuela, extrem de agitată și îngrijorată, mă roagă să-l conving să accepte să vină medicul să-l vadă, ceea ce am și făcut. S-a dus cu telefonul lângă dânsul și mi l-a dat să vorbim. A început să vorbească primul și cuvintele erau pe un ton apăsat și grav, dar extrem de clar, ca de-altfel, vocea pe care o cunoșteam atât de bine.
– „Mă simt tare rău, Iustine”, mi-a zis la primele cuvinte și a continuat:
– „Ți-am scris pe o coală de hârtie tot ce trebuie să faci în ce privește bunurile mele personale și am toată încrederea că vei împlini întocmai.”
I-am răspuns:
– „Dar nu trebuie să scrieți, că sunt pe drum, ajung acasă, ne vedem și povestim tot ce trebuie.”
– „Nu ne mai vedem, Iustine!”
Răspunsul clar și rar al dânsului:
„Nu ne mai vedem. Te îmbrățișez și te sărut și odată cu tine pe voi toți și vă încredințez purtării de grijă a lui Dumnezeu și ocrotirii Maicii Domnului!”
Erau cuvintele unui sfârșit de călătorie!
Eu am continuat, rugându-l insistent să fie de acord să vină medicul să-l vadă.
A stat puțin și apoi mi-a răspuns:
– „Bine, dacă tu zici, atunci să vină să mă vadă.”
Dânsul știa că o vizită medicală ar urma să descopere ce s-a întâmplat, ceea ce presupunea spitalizare și intervenția de urgență. Cu asta nu era de acord. Ar fi dorit să adoarmă în patul în care a vegheat și s-a rugat timp de douăzeci și doi de ani pentru clerul, monahii și poporul lui Dumnezeu din Maramureș și Sătmar. Vizita medicală a constatat gravitatea situației și după intervenția mea la telefon, în care l-am rugat să asculte de medic și să facă așa cum hotărăște el, mi-a răspuns: „Bine, bine, fac cum zici tu!”. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit, ca un ultim rămas bun, ca o binecuvântare: de două ori –„Bine, bine!”
Ajuns la spital, după ce s-au făcut investigațiile necesare, s-a constatat că suferise un infarct extrem de puternic și că inima dânsului mai funcționa doar 25%. Sigur că vorbim de o persoană la vârstă foarte înaintată (95 ani), orice și oricând este posibil, un infarct. Eu, însă, am fost uimit de faptul că a fost atât de puternic, încât trei zile, joi – vineri – sâmbătă, nu s-a prăbușit, ci și-a pregătit lucrurile ca un creștin adevărat, pas cu pas, pentru marea călătorie.
La Spitalul Județean „Constantin Opriș” din Baia Mare, comisia medicală a decis intervenția de urgență, care a fost efectuată cu toată responsabilitatea și profesionalismul, însă trupul slăbit și epuizat, Golgota pe care a urcat-o împreună cu clerul și poporul lui Dumnezeu pentru reînvierea Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, mâhnirile și potrivniciile pe care le-a traversat, jertfa, răbdarea și suferințele adunate la un loc, au dus la finalul vieții pământești. După operație a rămas în comă indusă profundă, din care nu s-a mai trezit.
Am ajuns pe seară acasă în Baia Mare și am mers direct la spital, unde, lângă dânsul, erau cele două măicuțe, Emanuela și Andreea și părintele Ionică Pop, consilierul administrativ eparhial. Părea a fi într-un somn adânc între două lumi și nu am putut comunica. Am îngenuncheat toți lângă patul cu trupul, care de fapt erau oseminte sfințite de post, rugăciune, jertfă și osteneală și am rostit împreună Paraclisul Maicii Domnului. De ce am ales această rugăciune atât de folositoare? Ne povestea dânsul că tatăl său, când era pe patul de moarte, i-a cerut să-i citească Paraclisul Maicii Domnului, iar noi, eram la capătul părintelui și tatălui nostru spiritual și m-am gândit că, dacă ne-ar putea vorbi, mi-ar cere, ca fiu duhovnicesc, să-i citesc Paraclisul Maicii Domnului. I-am împlinit dorința nerostită, cu lacrimi în ochi.
Am încheiat, i-am sărutat mâna și i-am mai spus câteva cuvinte înainte de despărțire fără să reacționeze și ne-am întors la Episcopie. A doua zi, duminică, 30 octombrie, aveam resfințire de biserică și liturghie la parohia Măriuș. La ectenia mare am îndemnat poporul să ne rugăm pentru sănătatea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Justinian, care era internat în spitalul din Baia Mare. L-am pomenit, mai întâi, la Sfânta Proscomidie, iar apoi am rostit rugăciunea pentru sănătate la ectenia mare. La Ectenia Întreită, înainte de Heruvic, maica Emanuela a transmis părinților diaconi prin telefon că Părintele nostru Arhiepiscop Justinian a plecat la cer.
M-am întors și am dat vestea tristă și tulburătoare poporului prezent și i-am îndemnat: „Acum să ne rugăm pentru sufletul luminos, blând și bun al Părintelui nostru vrednic de pomenire Justinian!”. Am rostit ectenia pentru cei adormiți, am continuat liturghia și am spus cuvânt, printre lacrimile multe ale clerului și poporului și ne-am întors la episcopie. Am mers, apoi, la spital să rânduim toate cele necesare și ne-am pregătit pentru slujba de prohodire ca de o mare sărbătoare, cea a mutării în cer a părintelui nostru cu viață sfântă, Justinian.
Sicriul cu osemintele sfințite de slujirea lui Dumnezeu și a Bisericii lui Hristos timp de 74 de ani, de multa osteneală neîncetată, jertfa și îndelunga răbdare, care au devenit piatră de temelie la reînvierea, greu încercatei și mult pătimitoarei Eparhii istorice a Maramureșului și Sătmarului și aureolate de lumina, bunătatea, blândețea, înțelepciunea și fidelitatea cu care a slujit Ortodoxia și Biserica lui Hristos, au fost așezate cu evlavie în paraclisul de la primul nivel al Catedralei Episcopale „Sfânta Treime”, spre a fi cinstite de credincioși, care timp de trei zile s-au revărsat în șiruri nesfârșite, în tăcere, rugăciune și lacrimi, trecând pe la căpătâiul părintelui lor iubit, cerându-i iertare și binecuvântare și rostind rugăciuni pline de nădejdea că am pierdut un mare ierarh, stâlp de foc al Bisericii lui Hristos, aici pe pământ, dar am dobândit un mare rugător și mijlocitor în cer pentru noi și eparhia pe care a ctitorit-o și a păstorit-o timp de 22 de ani.
În înțelegere cu mitropolitul locului, Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, am stabilit ca slujba înmormântării să aibă loc joi, 3 noiembrie, și pentru că spațiul de jos al catedralei nu ar fi putut să încapă mulțimea de preoți, monahi și credincioși, am hotărât împreună cu Permanența Consiliului Eparhial să organizăm ceremonia de prohodire în spațiul de sus al catedralei, încă neterminat, dar potrivit pentru un astfel de eveniment de mare însemnătate pentru nord-vestul României creștine.
Ziua de 3 noiembrie a fost una puțin cernită. Plângea văzduhul și poporul, plângea cerul și pământul pentru cel ce a ars și a luminat, a slujit, a învățat și a păstorit cu blândețe și după chipul Pastorului cel Bun, cu jertfa și dăruirea apostolilor, cu râvna și fidelitatea martirilor, urcând Golgota unei răstigniri și învieri a unei Eparhii de trei ori suprimată în istorie și reînviată după dreptatea și voia lui Dumnezeu.
În ziua când toate erau triste pentru pierderea prezenței fizice a celui ce a binecuvântat și mângâiat sufletele și inimile clerului și poporului, catedrala nu părea pregătită pentru înmormântare, ci parcă pentru încoronare. Și chiar așa era… Era ziua încoronării celui supranumit „Voievodul spiritual al Maramureșului și Sătmarului” care a plecat de pe pământ la cer, lăsându-ne cuvintele Sfântului Apostol Pavel ca un testament peste veacuri: „Lupta cea bună am luptat, credința am păzit, călătoria am sfârșit; de acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (2 Timotei 4, 
.
Privită în această lumină, înmormântarea nu a fost o ceremonie funerară, ci o solemnitate măreață la care au participat 20 de ierarhi, peste 500 de preoți din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, Arhiepiscopia Clujului, unde Înaltpreasfințitul Părinte Justinian a slujit ca Episcop Vicar timp de 17 ani, alături de Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Teofil, sute de monahi și monahii și peste zece mii de credincioși, care s-au revărsat din catedrală și în incinta acesteia, vărsând lacrimi și dând glas de mulțumire și recunoștință de pe pământ, unindu-se cu cetele cerești și sfinții lui Hristos, ca să primească în ceata lor cerească, sufletul unui mare arhipăstor cu viață sfântă.
Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei a rostit un necrolog de laudă și cinstire, exprimând în numele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe tristețea și durerea pentru pierderea fizică a unui păstor luminat, adevărat „bărbat apostolic”!
Mitropolitul Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului, și-a intitulat cuvântul „Părintele Arhiepiscop Iustinian, Voievodul spiritual al Maramureșului și Sătmarului” și a adus alinare și mângâiere clerului și poporului, lăudând atât cât se cuvine, viața și activitatea, slujirea și moștenirea lăsată de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian, care, a zis Înaltpreasfinția Sa, rămâne așa cum și-a dorit, să fie dusă mai departe de ucenicul de suflet și fiul duhovnicesc al Înaltpreasfințitului părinte Justinian, Preasfințitul Părinte Iustin Sigheteanul și ceilalți ucenici ai Preasfinției Sale.
Printre lacrimi și adâncă tristețe, mi-am luat și eu rămas bun în numele ostenitorilor Centrului Eparhial și în numele clerului și poporului, mărturisind cu inima și sufletul: „Acum, la despărțire, ce aș mai putea să vă cer? Mi-ați dat tot, m-ați luat de mână, m-ați dus în Sfântul Sinod, m-ați socotit cel mai apropiat colaborator cu care ați împărtășit și împărțit totul, și cele frumoase și luminoase și cele grele și cele bune și m-ați socotit fiul dumneavoastră, dar m-ați tratat ca pe un frate, împreună lucrător în Via lui Hristos. Ne-ați lăsat o moștenire sfântă, unică și neprețuită: Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului. Ce să vă mai cer? Doar atât aș dori să vă cer, ce i-a cerut Elisei sfântului proroc Ilie la despărțire «să fie duhul care a fost în tine îndoit în mine» (4 Regi 11, 9). Asta aș dori să vă cer și cred că îmi veți dărui acest dar pe care l-ați avut, cultivat și purtat cu sfințenie toată viața”.
În dangătul clopotelor catedralei care plângeau și ele, a fost ridicat sicriul din catedrală și purtat pe brațele preoților în procesiune în jurul catedralei, purtat parcă pe brațele întregului cler și popor. În fața catedralei a fost depus pe catafalc. S-a rostit o ultimă ectenie și s-au adus onoruri militare, sicriul fiind îmbrăcat în tricolor, peste care erau așezate însemnele arhierești. Petrecut cu lacrimi și durerea despărțirii până la poarta de intrare în incinta catedralei, a fost așezat în mașina care, purtând sicriul cu osemintele părintelui Justinian, a plecat spre Mănăstirea Rohia, unde și-a dorit, testamentar, să fie așezat în mormântul – monument pregătit la poarta de intrare în incinta mănăstirii.
Convoiul a fost însoțit de Înaltpreasfințitul Părinte Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, al Europei Centrale și de Nord, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român Europei de Nord, și de mine, ca unul ce eram dator să-l însoțesc și în ultima călătorie spre Rohia noastră dragă, spre care am făcut mii de călătorii împreună, în timpul cărora mi-a împărtășit și povestit toată istoria greu încercată a acestei mănăstiri, ca de-altfel și istoria Bisericii Ortodoxe Române pe care o cunoștea ca nimeni altul, urmând să-l așezăm după dorința pe care a avut-o ca Rohia să fie ultimul popas pământesc, pentru a fi și a rămâne cu trupul în mijlocul poporului lui Dumnezeu, așa cum însuși a spus.
Pe traseul de la catedrala din Baia Mare și până la Rohia, în toate bisericile s-au tras clopotele, ca de altfel în timpul trecerii convoiului, în toată Eparhia, iar credincioșii cu lacrimi și flori au ieșit întru întâmpinare, aruncând flori peste sicriu. Au fost momente de o intensitate și trăire maximă, care au rămas întipărite în mintea, inima și sufletele credincioșilor ani de zile și cred, până astăzi.
Clopotele Rohiei ne-au întâmpinat cu dangăt de durere pentru marea și ultima întâlnire, care, de data aceasta, ducea spre veșnicie, nu ca atunci când sunau cu dangăt de bucurie, pentru întâlnirea cu marele și unicul ierarh, Părintele Arhiepiscop Justinian, care a fost stareț al Rohiei timp de 30 de ani, 1923-1973 și care, apoi, a continuat să iubească Rohia, să o ctitorească și să o ridice la prestigiul pe care îl are astăzi.
Acum se întâlnea cu celălalt ucenic și stareț, arhimandritul Serafim, cu care împreună l-au primit, călugărit și ocrotit pe monahul cărturar convertit la ortodoxie, Nicolae Steinhardt, ca toți trei împreună să fie o treime de rugători, mijlocitori și ocrotitori ai Mănăstirii Rohia și a noastră, cei ce am avut binecuvântarea de a crește, a trăi și a ne bucura de povățuirea acestor mari stâlpi ai ortodoxiei și mărturisitori ai lui Hristos.
După ce a fost înconjurată noua biserică a mănăstirii și a fost rostită încă o ectenie în fața noii biserici din incinta mănăstirii, unde se adunaseră câteva mii de credincioși, convoiul a pornit spre locul de veci, care nu este un simplu mormânt, ci un monument funerar străjuit de icoane în mozaic și de o mare cruce brâncovenească albă. Cei trei ierarhi, clerul, monahii și marea de credincioși au cântat „Veșnica pomenire!” și „Hristos a înviat!”, în timp ce, din sicriu, Părintele nostru Arhiepiscop Justinian, cu fața luminoasă și senină, ne-a zâmbit pentru ultima dată, iar acest zâmbet a fost supranumit de cei ce l-au văzut „zâmbetul din veșnicie al Părintelui nostru, Justinian”. Așa s-a încheiat o înmormântare, care de fapt a fost ca o încoronare a ierarhului care a fost lumină ce a ars și a luminat, precum odinioară Sfântul Ioan Botezătorul.
Am rămas să ducem mai departe sfânta moștenire lăsată nouă și să veghem ca pomenirea să-i fie veșnică, din neam în neam, iar candela să ardă și să lumineze de la mormânt, așa cum pilda vieții sale ne luminează calea și călătoria noastră a clerului, cinului monahal și a poporului dreptcredincios.
Acum, când se împlinește „un deceniu de dor după Părintele nostru Arhiepiscop Justinian” am hotărât să facem un popas mai important: să invităm toți ierarhii din Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, să publicăm un număr-eveniment al Revistei „Graiul Bisericii Noastre” (nume dăruit de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinina) la împlinirea a zece ani, octombrie 2016–octombrie 2026, și să urcăm toți, la Rohia din „Muntele cel sfânt” unde veghează și de unde ne veghează pe toți, cei doi ierarhi ai Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Preasfințitul Părinte Episcop Iustin și Preasfințitul Părinte, Arhiereu Vicar, Timotei Sătmăreanul, pe monahii de la Rohia și pe cei din toată Eparhia, clerul și poporul lui Dumnezeu, ajutându-ne cu rugăciunile sale să fim dreptcredincioși lui Hristos, așa cum a fost dânsul și să urmăm râvnei și lucrării pastorale a dânsului, să iubim și să prețuim moștenirea sfântă lăsată nouă ca un tezaur sacru – Eparhia Maramureșului și Sătmarului – să o sporim și să o așezăm și consolidăm, ca nimeni, nimic și niciodată să nu o mai poată clinti din loc, ci să fie și să rămână slava dreptății lui Dumnezeu, arătată, la plinirea vremii, creștinilor ortodocși din Maramureș și Sătmar, pentru marea lor jertfă, multa rugăciune și îndelungata lor așteptare cu nădejde.
În încheiere doresc să spun ceva care să rămână ca mărturie și anume ceea ce mi-a zis în anul în care a plecat la Domnul – 2016, după ce am restaurat și înzestrat centrul eparhial. Catedrala era cu crucea pe cupola centrală, Rohia pregătită pentru sfințire și alte 130 de biserici noi și 40 de mănăstiri și schituri, instituții de învățământ teologic și așezăminte social-filantropice, Palatul din Sighet redobândit și alte bunuri de patrimoniu care consolidează Eparhia. Mi-a zis așa: „Iustine, îți dai seama de unde am plecat și unde am ajuns? Eu voi pleca acum, că a sosit vremea, dar tu rămâi să le duci mai departe pe toate. Rog pe Dumnezeu să-ți dăruiască sănătate, putere, înțelepciune și viață lungă, pentru că ai avut grijă ca bătrânețile mele să fie liniștite și ai purtat cu răbdare și râvnă sfânta povară a slujirii”.
Aceste cuvinte mi-au rămas în minte și mi-au sporit și mai mult dragostea față de Părintele meu cu viață sfântă, Arhiepiscopul Justinian, mutat la cer la 95 de ani, în 30 octombrie 2016, în zi de duminică, în timp ce clerul și poporul pe care l-a păstorit și iubit, erau în Liturghie.
Plecarea la cer, în zi de duminică și în timpul Sfintei Liturghii nu este o întâmplare!
S-a născut în Duminica Rusaliilor, viața și slujirea dânsului au fost o permanentă duminecă și a iubit Sfânta Liturghie pe care a slujit-o neîncetat, atât cât a fost sănătos și în putere, păstorind clerul și poporul cu pilda vieții sale luminoase, plină de sfințenie.
Veșnică să-i fie odihna, nesfârșită pomenirea, recunoștința, neuitarea și amintirea din neam în neam! Amin.
Baia Mare,
30 octombrie 2026
† IUSTIN
Episcopul Maramureșului și Sătmarului”
FocusMM