„𝑯𝒂𝒊, 𝒎𝒂̂𝒏𝒅𝒓𝒂̆, 𝒔𝒂̆ 𝒏𝒆 𝒊𝒖𝒃𝒊𝒎/ 𝑪-𝒂𝒎𝒂̂𝒏𝒅𝒐𝒊 𝒏𝒆 𝒑𝒐𝒕𝒓𝒊𝒗𝒊𝒎 / 𝑺̦𝒊 𝒍𝒂 𝒐𝒄𝒉𝒊 𝒔̦𝒊 𝒍𝒂 𝒔𝒑𝒓𝒂̂𝒏𝒄𝒆𝒏𝒆/ 𝑪𝒂 𝒅𝒐𝒊 𝒑𝒐𝒓𝒖𝒎𝒃𝒆𝒊 𝒍𝒂 𝒑𝒆𝒏𝒆.”
𝐃𝐫𝐚𝐠𝐨𝐛𝐞𝐭𝐞𝐥𝐞 – Cap de primăvară, Sântion de primăvară, Însoțitul păsărilor, Logodna, Năvalnicul
Sărbătoarea, corelată cu împerecherea păsărilor, dragostea curată a tinerilor și cu apariția primelor flori ale primăverii, este specifică sudului țării, însă cu timpul a fost preluată și de către celelalte zone.
Dragobetele, reprezentare mitică a dragostei, este identificat în mitologia românească cu Năvalnicul – personificare a dragostei pătimașe. 
Potrivit unor legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, un flăcău chipeș și iubăreț, care seducea femeile ce îi ieșeau în cale. În alte legende, Dragobete era un tânăr cu părul negru ca abanosul și ochii verzi ca iarba, care reușea să trezească iubirea în inima tinerelor doar cântându-le din fluier. Atunci când i-ar fi sosit sorocul, Maica Domnului l-ar fi transformat în Năvalnic, plantă care renaște în fiecare primăvară și care era folosită pentru vrăjile de dragoste.
În credința populară, de Dragobete, păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să își construiască cuiburile în care își vor crește puii. Bătrânii spuneau că, în această zi, păsările care își alegeau perechea, rămâneau împreună pe viață, iar cele care nu își găseau perechea, nu mai făceau pui până în ziua de Dragobete a anului următor. Asemenea zburătoarelor era văzută și relația dintre doi tineri. În momentul căsătoriei, tinerii jurau să fie împreună pentru tot restul vieții.
În unele zone ale țării, fetele și feciorii obișnuiau să meargă în pădure să culeagă primele flori ale primăverii: ghiocei, brânduși; făceau buchețele mici, pe care apoi le puneau la icoană și le păstrau până la Sânziene, când le aruncau pe o apă curgătoare pentru împlinirea dorințelor în dragoste.
𝑪𝒓𝒆𝒅𝒊𝒏𝒕̦𝒆 𝒔̦𝒊 𝒔𝒖𝒑𝒆𝒓𝒔𝒕𝒊𝒕̦𝒊𝒊:
Femeile nu torc, nu țes și nu cos. „O fo’ când o lucrat femeile în aceie zî; o făcut în cuptor ș-o sărit un gătej aprins pă coptil.” (Maria Filip, Suciu de Sus)
„Se poveste că demult, oarecine o lucrat în zâua asta șî nu i-o mai făcut ouă păsările în bătătură și la alțî le-o luat uliu puii.”
Nu se sacrifică animalele sau păsările din curte pentru a nu strica rostul împerecherii lor, ci din contră, acestea trebuie să primească hrană cât mai bună.
„𝑴𝒂̆𝒊 𝒃𝒂̆𝒅𝒊𝒕̧𝒂̆, 𝒃𝒂̆𝒅𝒊𝒔̧𝒐𝒓 / 𝑵𝒖-𝒎𝒊 𝒕𝒓𝒊𝒎𝒊𝒕𝒆-𝒂𝒕𝒂̂𝒕𝒂 𝒅𝒐𝒓, / 𝑺̧𝒊 𝒑𝒆 𝒔𝒕𝒆𝒍𝒆 𝒔̧𝒊 𝒑𝒆 𝒏𝒐𝒓 / 𝑺̧𝒊 𝒑𝒆 𝒐𝒎𝒖𝒍 𝒄𝒂̆𝒍𝒂̆𝒕𝒐𝒓, / 𝑻𝒓𝒊𝒎𝒊𝒕𝒆-𝒎𝒊 𝒎𝒂𝒊 𝒑𝒖𝒕̧𝒊𝒏𝒕𝒆𝒍 / 𝑺̧𝒊 𝒗𝒊𝒏𝒐 𝒔̧𝒊 𝒕𝒖 𝒄𝒖 𝒆𝒍.”
Gabriela Filip, muzeograf
Vasile Chira
Sursă: Muzeul Satului Baia Mare
FocusMM